Pedagogiile muzicale active

În general, vorbim de „pedagogie activă”, atunci când elevul se află în poziția „activă”. Pedagogiile active se bazează pe următorul principiu pedagogic: elevul este un actor în procesul de învățare; el își descoperă și își construiește cunoștințele prin situații concrete de joc, cercetare personală și de grup.
În cazul pedagogilor muzicale de tip activ, ele sunt „active“ nu numai prin modul în care se poziționează elevul în procesul de învățare, ci și pentru locul important acordat expresiei corporale și a mișcării în procesul de învățare a muzicii.

În mare, putem distinge două formule pedagogice clare:
Formula „de sus în jos”:
Cunoașterea rezultă dintr-o mișcare care pornește de la profesor și coboară către elev. Profesorul susține un curs pe care elevul il ascultă și încearcă să îl înțeleagă. Este pedagogia „profesorului care vorbește”, întâlnită și aplicată în sistemul tradițional.
Formula „de jos în sus”:
Cel care învață își caută în mod activ cunoștințele care îi sunt puse la dispoziție și face acest lucru prin discuții, prin reflecție, prin joacă, prin lucrul împreună cu alții și toate acestea cu ajutorul educatorului care este acolo ca să îl informeze, să îl ghideze și să îl încurajeze în tot acest proces. Este pedagogia „profesorului care ajută”, pe care o propune pedagogia activă.

Principalele metode active de învățare a muzicii se afirmă între cele două războaie mondiale. Aceste noi forme de predare în muzică sunt datorate în mare parte apariției unei mișcări importante de cercetare în domeniul educației la acel moment, marcată în special de activitatea lui Maria Montessori, care considera că scopul educației nu este transmiterea de cunoștințe, ci dezvoltarea naturală a copilului și, mai târziu, a lui Célestin Freinet, care insistă asupra exprimării libere a copiilor și asupra lucrului în grup.

Metodele active sunt asimilate, în special, cu o învățătură de tip „transmisiv” în care nu acumularea de cunoștințe este importantă cât capacitatea de a construi cunoștințe prin corelarea diferitelor concepte învățate.
De asemenea, pedagogia activă favorizează lucrul în grup care creează o dinamică pozitivă de învățare datorită unei interacțiuni mai strânse între cursanți.

Pedagogiile muzicale de tip activ se aplică atât în procesul de învățare a teoriei muzicale, cât și în practicarea unui instrument. Metodele active oferă o educație muzicală riguros planificată în funcție de dezvoltarea psihologică a copilului. Prin activități care sunt cel mai adesea sub formă de jocuri, copiii experimentează muzica înainte de a afla regulile. Aici, imitarea modelului propus de profesor joacă un rol preponderent. Treptat, copiii dobândesc abilități de descifrare și de performanță, precum și cunoștințe teoretice ale muzicii tonale. Prin practica activă a muzicii, copiii dezvoltă sensul muzical.

La începutul secolului al XX-lea, mulți muzicieni și pedagogi au fost interesați de educația muzicală timpurie. Cercetările și experimentele lor au condus la metode specifice, cunoscute generic ca pedagogii active. Mary Jaëll (1846-1925 Franța), Émile Jaques-Dalcroze (1865-1950, Elveția), Edgar Willems (1890-1978, Belgia-Elveția), Carl Orff (1895- 1982, Germania), Maurice Martenot (1898-1980, Franța), Zoltan Kodaly (1882-1967, Ungaria ) au dezvoltat toate metodele care poartă numele lor și s-au inspirat profund din abordările pedagogiei moderne.

Pedagogia muzicală Carl Orff nu este o metodă în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă un corpus de orientări didactice al căror scop principal este de a promova dezvoltarea armonioasă a copilului prin muzica elementară, cum este ea numită în pedagogia Orff și prin mișcare. Non-elitistă și ludică, este o pedagogie pentru toată lumea, nu doar pentru copii. Este practicată în grupuri și folosește un set de percuții mici (xilofoane, metalofoane etc.), numit instrumentarium Orff. Această pedagogie folosește ca suport repertoriul tradițional al tuturor culturilor, promovând în același timp creația și improvizația. Cântarea, dansul, mișcarea, drama, percuția corporală ocupă un loc la fel de important ca și tehnica instrumentală și teoria muzicală. www.orff.fr

Pedagogia muzicală Willems se bazează pe câteva principii fundamentale:
• Educația muzicală trebuie să fie un mijloc de promovare a dezvoltării ființei umane. Fiecare copil, înzestrat sau nu, trebuie să poată profita de acest „element cultural de bază”, adică de muzică.
• Inițierea muzicală are o importanță primordială: „Odată ce inițierea este bine gândită, restul urmează logic, în conformitate cu legile vieții”. Inițierea muzicală se bazează pe participarea activă a elevului, prin cântece, exerciții de audiție muzicală, ritm și mișcare a corpului, timp de doi sau trei ani mai înainte de a începe de fapt, studierea teoriei muzicale și a instrumentului muzical.
• Practica trebuie să fie precedată de transmiterea cunoștințelor formale și teoretice. Prin urmare, este necesar să se sublinieze sursele vii ale elementelor muzicale de bază: ritm, melodie, armonie, improvizație, compoziție. Pentru Willems, „sursele vii ale elementelor muzicale nu se găsesc în învățarea lecțiilor din școală, ci în om „ , în natura sa multiplă, motrice, senzorială, emoțională și mentală – adică, în ființa umană ca întreg“, în armonie cu universul.  www.fi-willems.org

Pedagogia muzicală Martenot își propune să dezvolte calitățile sensibile, corporale și intelectuale ale ființei umane:
• Artele fac parte din educație.
• Ființa umană este o globalitate.
• Sensibilul este accesul către intelect (practica precede teoria).
• Memoria musculară este de neșters.
• Abordarea dificultăților una câte una face ca învățarea să fie mai ușoară.
• Să fii muzician înseamnă să gândești muzica.
• Spiritul ludic condiționează calitatea efortului.
• Învățarea nu este niciodată în poziție de eșec.
„Prin respectarea unei ordini, a unei structuri ferme și a prin crearea unui climat de încredere și bucurie, deschidem ușile improvizării și a creației: totul devine posibil” (M. Martenot). www.centremartenotkleber.net

Pedagogia muzicală Dalcroze pune accentul pe legăturile naturale dintre mișcarea corporală și muzică. Prin intermediul corpului, facultățile artistice și muzicale se vor dezvolta în mod natural, în jurul a trei piloni: ritm, solfegiu și improvizație. Ritmica, spre exemplu, este abordată prin stimularea aptitudinilor motrice globale, a percepției și a conștientizării corpului și a mișcărilor lui. Corpul uman este considerat primul instrument al muzicianului, cel care îi permite în primul rând să trăiască și să transmită muzicalitatea sa. În același mod, noțiunile de solfegiu sunt inscripționate prin experimentarea lor corporală, prin exerciții de improvizație, reacție, coordonare sau disociere. Memoria corpului va servi drept baza pornind de la care elevul asociază experiența trăită cu un concept teoretic. www.dalcroze.ch

Pedagogia muzicală Kodàly (care nu este strict vorbind stabilită de însuși Kodàly, dar care a fost dezvoltată mai târziu pornind de la principiile lui filozofice în materie de educație muzicală) a marcat puternic cultura școlii maghiare: muzica joacă astăzi un rol important în curicula generală din școlile primare din țară. Kodàly a insistat pe bună dreptate asupra importanței muzicii în învățământul general: în nici un caz practica muzicală să nu fie „rezervată” unui număr mic de copii „înzestrați pentru muzică”. Cântatul (cu un interes deosebit pentru „cântatul popular sau tradițional”) este considerat calea către muzică – vă permite să percepeți muzica fără „intermedierea” instrumentului. De asemenea, el recomandă o inițiere muzicală cât mai timpurie posibil. Învățarea muzicii începe cu ascultarea, cântatul și mișcarea înainte de a ajunge la teorie.   www.kodaly.hu

Este important să recunoaștem contribuția semnificativă a metodelor active la dinamica pedagogiei muzicale mondiale.

Metodele active au în comun o serie de piloni fundamentali:
• O abordare „globală“ a copilului (în sens mai larg, cel care învață) și a muzicii, în toate aspectele sale (corporale, intelectuale, psihologice, culturale, colective);
• O dinamică pedagogică care pornește de la experiență, de la sensibil și care conduce progresiv către noțiunile teoretice;
• importanța dezvoltării abilităților interne de ascultare, creație și improvizație;
• locul important acordat cântatului;
• învățarea în grup;
• Jocul ca dinamică de învățare (care nu împiedică urmarea unui programe de învățare, definită în funcție de obiective specifice).

O soluție posibilă pentru o abordare pedagogică de calitate ar fi să nu vă lăsați niciodată „blocați“ într-o metodă sau o școală de gândire și să căutați inspirația în diversitatea a ceea ce vi se oferă. Fiecare profesor trebuie să poată identifica aportul diferitelor abordări pedagogice și să îl poată reinterpreta și integra într-o abordare personală. Talentul real al pedagogului este acela de a găsi, pentru fiecare elev, care este calea învățării care se potrivește cel mai bine elevului său. Dar tot acest proces pornește de la dorința fiecăruia de a se forma din punct de vedere profesional.

Toți profesorii de muzică sau cadrele didactice care au ca materie obligatorie de predat muzica, ar trebui să aibă ocazia și dorința de a se forma, fie în timpul studiilor, fie prin programme constante de formare profesională, în diferitele pedagogii de muzică activă : Martenot, Orff, Dalcroze, Kodály, Marie Jaëll Montessori , Willems. Gordon și lista poate continua.

Este unul dintre obiectivele noastre : să vă oferim formări profesionale de calitate, cu formatori acreditați internațional, care să vă convingă despre rolul minunat pe care educația muzicală îl poate juca în viața dumneavoastră profesională.