„..să inițiezi în muzică artiștii din teatru și dans înseamnă să întărești puterea expresivă a mișcărilor lor, deoarece tehnica muzicală eliberează atât corpurile, cât și sufletele. „(Emile Jaques-Dalcroze , Le Rythme, 1922)

De-a lungul timpului, mulți artiști au fost interesați de metoda muzicianului elvețian Jaques-Dalcroze. Există însă o perioadă de grație în viața profesională a lui Emile Jaques-Dalcroze, când metoda sa ritmică suscită un viu interes în rândul personalităților culturale ale epocii. Este perioada Institutului de ritmica de la Hellerau (1910-1914).

În această școală de ritmică construită pentru el de doi mecena – frații Dohrn – Emile Jaques-Dalcroze aprofundează cercetările privind educația muzicală, mișcarea și creația artistică. Concretizate prin spectacole bazate pe scenografia revoluționară a lui Adolphe Appia, aceste manifestări atrag toată inteligența europeană a vremii, personalități din zona dansului, a teatrului, artelor vizuale sau literaturii. Ballets Russes ale lui Diaghilev, Bernard Shaw, Max Reinhardt, Jacques Rouché, Stefan Zweig, Lou Andreas Salomé, Rainer Maria Rilke, Hugo von Hofmannsthal, Serge Rachmaninov, Arthur Honegger, Ernest Bloch, care i-a fost elev, Le Corbusier, Paul Claudel, Stanislawski sau Ernest Ansermet sunt doar câteva dintre personalitățile artistice ale vremii care vin să urmeze sau să asiste la cursurile lui Jaques-Dalcroze sau la spectacolele sale de plastique animée. O experiență determinantă pentru metoda Jaques-Dalcroze, care începând cu Hellerau devine cunoscută la nivel mondial și aplicată în diferite țări.

Muzicianul Albert Jeanneret, fratele lui Le Corbusier și devotat elev al lui Jaques-Dalcroze predă și el la Institutul Hellerau și înființează, mai târziu, la Paris, Școala franceză de ritmică și educație corporală.

Regizorul francez Georges Pitoëff venit să se inițieze în ritmică cu Jaques-Dalcroze în 1911 la Hellerau, își amintește: „Descoperisem în mine un dar care rămăsese latent până atunci, dar pe care îl simțeam în mine în mod nedefinit, fără să îl pot preciza. Acest dar a fost sentimentul ritmic. Am stăpânit astfel un nou sens pe care l-am pus imediat în slujba artei scenice. […] Afirm că ritmul, baza întregii muzici și a tuturor mișcărilor corpului uman în spațiu, este, de asemenea, baza realizării scenice a oricărei lucrări destinate reprezentării.”

Paul Claudel, care va pune în scenă la Hellerau opera sa, Anunțul făcut Mariei, declară entuziasmat: „Este pentru prima dată când văd în teatru adevărata frumusețe”, în timp ce dirijorul Ernest Ansermet, format și el la Hellerau cu Jaques-Dalcroze, afirmă că ritmica „rezultă într-un fel de muzică a gestului, cu mult mai interesantă pentru cel care conștientizează deplin muzica auzită decât pentru cel care se află în calitate de spectator. Reprezentare este un termen, de altfel, prea slab aici (în cazul ritmicii, n.n): încarnare sau personificare ar fi mai bine spus. ” La Hellerau, va spune el: „mergeți din curiozitate și reveniți ca pelerini”.

În această școală de la Hellerau se vor forma elevele lui Jaques-Dalcroze Mary Wigman, Suzanne Perrottet, Marie Rambert, Katja Wulff și Mimi Scheiblauer care mai apoi vor influența noi directii de evoluție în arta dansului. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că două eleve ale lui Jaques-Dalcroze, Mary Wigman și Suzanne Perrottet, se vor alătura cercetărilor coregrafice ale lui Rudolf Laban.

Un alt lucru la fel de puțin cunoscut în istoria dansului este faptul că, venind să viziteze, împreună cu Nijinsky, Institutul Emile Jaques-Dalcroze din Hellerau, Diaghilev a angajat-o pe una dintre studentele și colaboratoarele sale, Marie Rambert (viitoarea creatoare a Ballets Rambert) pentru a-i iniția în metoda ritmică pe dansatorii din cadrul Ballets Russes și pentru a lucra cu Nijinsky la înțelegerea partiturii complexe din Ritualul primăverii, opera lui Igor Stravinsky. Prezentată pe scena în 1913, opera coregrafică va declanșa un șoc în rândul publicului și al criticilor de specialitate din epocă și va marca în istoria dansului o cotitură importantă.

„Serghei Diaghilev, impresarul Ballets Russes, și Vaclav Nijinsky, dansatorul companiei, au vizitat Institutul Jaques-Dalcroze din Hellerau în mai multe ocazii în anul 1912. Diaghilev a invitat-o pe dansatoarea poloneză Myriam Ramberg, care studia ritmica cu Jaques-Dalcroze (…), să se alăture companiei ca asistentă a lui Nijinsky. A adus în cadrul repetițiilor pentru Ritualul primăverii cunoștințele practice ale metodei lui Jaques-Dalcroze. (…) Rambert știa cum să studieze o partitură și să aplice strategiile învățate în cadrul metodei Jaques-Dalcroze pentru a integra corporal muzica, astfel încât dansatorul, asemenea unui muzician, să-l poată interpreta ca un întreg. Odată ce Nijinsky a inventat mișcările, a planificat spațiul și interacțiunile, ea a putut să transmită fiecare element nou al coregrafiei către restul dansatorilor, conectând acțiunea corporală și muzica. Reviza în detaliu muzica și acționa ca un dirijor pentru dansatori. ” („Le rythme, une révolution! Emile Jaques-Dalcroze à Hellerau”, Éditura Slatkine, 2015)
Cunoscută mai târziu sub numele de Marie Rambert, a pregătit generații de dansatori în Marea Britanie, a îndrumat coregrafi cunoscuți și a fondat, în 1927, compania care astăzi îi poartă numele (Ballets Rambert).

În acest laborator al artelor în care interpretul nu trebuie să iasă din el însuși pentru a ajunge la artă și frumusețe, ci trebuie să forțeze frumusețea și adevărul să coboare în el, să rămână acolo permanent, să devină o parte integrantă a corpului său, să fie unul cu el (Emile Jaques-Dalcroze), Emile Jaques-Dalcroze elaborează o a patra ramură a ritmicii pe care o numește plastica animată.

Spre deosebire de dansul clasic „însoțit” de muzică sau de dansul contemporan « eliberat” de muzică, plastica animată oferă o transpunere vizuală directă a muzicii. Ea nu caută să arate o execuție fizică remarcabilă, ci să dea expresie trăirii sufletești. Sub puterea revelatoare a muzicii, dansatorul își va transforma impresiile intime în expresii plastice. „Fie ca dansul de mâine să fie un dans al expresiei și al poeziei, o manifestare a artei, emoției și a adevărului! ” spune Emile Jaques-Dalcroze.

În textele sale târzii, Emile Jaques-Dalcroze descrie corpul uman ca instrument și corpurile grupate ca orchestră. Ritmul poate transforma organismul în armonie vie. Individul poate deveni atât muzică vizuală, cât și spațiu muzical.